Amintiri (III): Ziduri si semne
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 21.03.2008
Drumul
Incepusem sa vorbesc in episodul trecut despre perioada petrecuta la Macin, despre drumurile pe care le faceam prin satele si comunele din imprejurimi, despre cum intram in curtile oamenilor si desenam ardeii pusi la uscat pe peretii de culoare albastra, despre soproanele cu acareturi… Toate aceste aspecte le aveam in minte de mai mult timp, pentru ca, inainte de a ajunge la Macin, cutreierasem tara in lung si-n lat, trecand prin toate zonele si tinuturile ei, pentru a gasi acele obiecte foarte vechi care astazi par sa-si mai gaseasca locul doar in muzeele de etnografie; ei bine, eu cautam sa le descopar mai ales in curtile taranilor. Asa a aparut si s-a structurat programul meu despre partea arhaica a taranului – despre obiectele si formele arhaice din curtea acestuia. Am avut mai multe expozitii pe aceasta tema. Cea mai rotunda si mai explicativa dintre ele a fost organizata la Muzeul Agriculturii de la Severin. Acolo, pentru ca nu exista spatiu expozitional, mi s-a pus la dispozitie un colt mai mare de incapere, unde am prezentat zece-douasprezece lucrari. Ce a facut ca aceasta expozitie sa fie inedita – comparativ cu celelalte, desigur – a fost faptul ca o parte dintre tablouri au fost expuse alaturi de obiectele pe care le reprezentau: daca o lucrare imagina un teasc, langa ea era expus teascul, lucrarea mea cu tarnul era expusa langa obiectul numit tarn s.a.m.d. Intr-adevar, expozitia aceasta a reprezentat o sinteza a programului meu dedicat spatiului arhaic taranesc. Si a tinut aceasta etapa zece ani. Apoi, incetul cu incetul, am inceput sa ma distantez; patrunsesem, deja, in alte zone. Pentru mine, ca artist, experienta a contat insa foarte mult, fiindca mi-a structurat gandirea in vederea a tot ce a urmat. Fiecare expozitie pe care am deschis-o are un anumit program, dar toate, fara exceptie, isi au radacinile in acel prim program despre Obiectele si formele din curtea taranului. Caietele pe care le am astazi in numar destul de mare, insemnarile si diapozitivele dupa fotografii realizate de mine in diversele deplasari prin tara m-au ajutat mult, chiar daca acum nu mai am nevoie de ele; astazi le am pe toate aici, in minte, parca sunt fisate. Orice forma pe care o creez de aici vine, din ceea ce am inregistrat in lungile mele calatorii.
Cel mai nou proiect, la care lucrez si acum, isi are radacinile intr-un fapt de o banalitate si de o simplitate extraordinare; s-a construit stand si privind zilnic aceeasi miscare: o vecina a mea de la Moeciu, unde lucrez, spre sfarsitul verii strange fan – de fapt, nu fan, caci are un teren foarte prost, ci brusturi. Batranica vine cu o caruta mica si cu niste saci, apoi face baloturi, pe care le cara foarte greu, in spate, pana la gard – fiindca nu poate sa intre cu caruta pe poarta -, le leaga pe toate intr-un balot mare si cara, si cara, si cara… Iar eu o urmaresc, i-am facut si fotografii… Acest “Drum” apare in multe dintre lucrarile mele din ultima vreme; ca si batranica, de altfel… Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteles, dar uneori ideile tasnesc din banalitatea peretilor, alteori din tot felul de somoioage aruncate… La un program ca al meu, toate astea se aduna, toate conteaza. “Drumul” insa va mai dura pana cand il voi duce pana la capat; va fi mai intai o lucrare mai mare, care va fi urmata de o serie intreaga de lucrari mai mici, totul gasindu-si finalitatea intr-o expozitie.
Zidul din noi
“Patratul” are radacini vechi. A pornit de la forma geometrica a ustensilelor din gospodariile taranesti prin care am trecut. Cu timpul, ideea a capatat rotunjime, patratul fiind, de fapt, o fereastra prin care eu vad multe lucruri si in care se intampla, intotdeauna, ceva. Acolo, in acea incinta numita de mine generic “patrat”, aflata in spatiul de trecere dintr-o lume in alta, eu pot sa fac multe. Sa ma joc, sa ingramadesc tot felul de forme. Programul Zidul este inrudit, si el, cu Patratul, Poarta, Trecerea, Semnele si toate celelalte… Nu este o ruptura. El reprezinta blocajul de care suferim noi, toti; fiindca toti avem un zid in fata. In Zidul, formele mele se strivesc de ceva compact, cum ne strivim si noi de o serie intreaga de ziduri care, de cele mai multe ori, se afla in noi; nu dam cu capul, neaparat, intr-un zid, dam cu capul in noi insine, fiindca asa ne este felul de a fi. Cu alte cuvinte, facem tot felul de blocaje in gandire… asta este Zidul. Programul continua si astazi, pentru ca eu consider ca nu l-am epuizat.
Tinutul Padurenilor
“Semnele” sunt strans legate de drumurile mele in lung si-n lat prin tara, de extraordinarele ritualuri pe care le-am intalnit si care nu se pot compara cu ce vedem noi de sarbatori la Bucuresti, cand se vine cu Capra si Plugusorul. Pentru mine a fost foarte important sa vad aceste ritualuri la fata locului. Pe vremea in care am cutreierat eu tara – nu aveam mai mult de 30 de ani -, ele se mai pastrau si se mai practicau, mai ales prin partea de nord a Ardealului si in Moldova…
Am descoperit lucruri foarte interesante nu doar in planul conceptiei plastice si nu numai in registrul formelor, ci si in ceea ce insemna atunci gandirea, comportamentul, mentalitatile in tinutul Padurenilor, fascinant candva – acum s-o mai fi alterat -, inchis ca o enclava. Oamenii acelui loc sunt/ erau de o salbaticie extraordinara. Acolo am descoperit tulburatoare forme arhaice mai ales in mentalitatea si comportamentul locuitorilor. M-a fascinat modul cum traiesc, cum gandesc, cum se mariaza intre ei, m-au fascinat “doctorii” lor – acele batrane mestere in leacuri care se pricepeau la toate, de la mosit pana la inmormantare -, pentru ca, isi poate inchipui, cred, oricine, acolo nu putea ajunge vreun medic; la fel nici preotul, care, cand era vreme rea, nu avea cum sa ajunga pana in acele sate aruncate in padurile din varful muntelui si care deveneau de-a dreptul inaccesibile. De aceea, existenta Padurenilor este tulburatoare si greu de inteles pentru cei de aici. O sa va mirati, dar in acel tinut, in curtile caselor, gasesti si cimitirul familiei. Cand preotul nu putea ajunge la ei, oamenii isi ingropau singuri mortii; le citeau la capatai dintr-o carte de rugaciuni, apoi ii coborau in pamant.
Din aceasta scormonire prin zone uitate de vreme s-a nascut programul Semne.
*
Odata, intr-o discutie, referindu-se la aparatura electronica de astazi, fiul meu mi-a spus: “Tata, tu te afli in Epoca de Piatra, adica tu stii, cel mult, sa intorci butonul de la aparatul de radio, numai ca aparatul nu mai are butoane”. Cred ca avea dreptate: din acest punct de vedere, sunt un spirit arhaic. In planul gandirii, trebuie sa intelegem insa ca nimeni nu poate face nimic in arta daca nu se intoarce la marile forme ale ei, cautand, in acelasi timp, sa inteleaga cum au luat fiinta acele forme si cultura care le-a creat. Intoarcerea si revenirea sunt esentiale pentru un artist autentic. Important este sa te hranesti din formele si din structurile care sunt in jurul tau, nu sa copiezi ceva care ti se ofera de-a gata. Cat il priveste pe arhaicul din mine, repet, fiul meu cred ca a avut dreptate…