Libertatea inseamna cunoastere.

Interviu cu Teodor Moraru

Raluca Alexandrescu, Observator cultural - numărul 38, noiembrie 2000.

Pictorul Teodor Moraru, devenit dupa 1989 si profesor, priveste relatia cu studentii sai drept una intre datator si primitor, intre cel care si-a adjudecat deja un spatiu si cel care de abia incepe sa si-l delimiteze: „un anumit spatiu, numit cunoastere, care echivaleaza cu libertatea“. Pictorul, creatorul de arta in general, este angrenat nu numai in eventuala relatie cu primitorii, ci mai ales in aceea, problematica adeseori, cu privitorii lucrarilor sale. „Ce va intelege privitorul din pictura mea, sensurile si semnificatiile extrase de el din lucrarile mele, in functie de acumularile culturale la care poate apela, ma priveste mai putin pe mine“, spune Teodor Moraru, care declara ca cercul privitorilor sai se reduce treptat, pe masura ce el insusi traverseaza un proces de limpezire a temelor abordate. Calitatea privitorului va depinde intotdeauna de capacitatea acestuia de a-si explica impresiile si pornirile instinctive, cu alte cuvinte de a depasi faza inefabila – si comoda – a receptarii unei opere de arta. Altfel spus, adevaratul amator de arta nu este un simplu consumator de imagini, ci, in felul sau, un creator de interpretari: „Privitorul avizat este acela care va sti sa-si exprime si sa-si argumenteze frisonul primar, instinctiv resimtit la vederea unei opere de arta“.

Primitorul si datatorul

Domnule Teodor Moraru, dupa 1990 ati inceput o cariera didactica. Se poate preda cu adevarat pictura? Ce se poate – daca se poate – „impartasi“ in pictura?
Este foarte greu sa incerci sa-l convingi pe cel care nu vrea sa primeasca. Din punctul meu de vedere, termenul de pedagog sau de profesor este depasit. Eu as avea doi termeni care imi par mai potriviti, anume, primitorul si datatorul. Trebuie in primul rind ca primitorul sa vrea sa primeasca. In acel moment, datatorul va trebui sa-i arate libertatea pe care la rindul lui a deprins sa si-o conserve. Pentru ca acesta din urma a invatat deja sa-si pastreze un anumit spatiu, numit cunoastere, care echivaleaza cu libertatea. Libertatea inseamna cunoastere. Cu cit cunosti mai mult, cu atit esti mai liber. Cu cit cunosti mai mult, cu atit esti mai incorsetat sa lucrezi si, deci, mai liber. Prin libertate nu inteleg haos, nihilism si nici demonstratii de forta, fie ea fizica sau mentala. Nu, libertatea este o enorma constringere personala – si nu numai – de program, de structura. Asa ca, pentru a dori si a fi pregatit sa invete, primitorul trebuie sa-si formuleze o optiune clara si lucida. Desi rar se intimpla ca acela care primeste sa fie realmente convins, interior, de acest lucru. Dar datatorul da, pina la un punct, iar primitorul poate, dupa aceea sa ajunga la nivelul profesorului si chiar sa-l depaseasca.
Organizati expozitii pentru „primitorii“ dumneavoastra la Galeria Galla. Ce urmareste de fapt programul dumneavoastra?
De Galeria Galla ma ocup de mai multi ani de zile, mai putin in ultimul timp cind am neglijat-o, din cauze materiale, tehnice. Expozitiile vor fi reluate in aceasta toamna, vor fi expozitii cu program, dirijate. In vederea organizarii lor voi umbla din atelier in atelier si voi selecta lucrarile care mi se par mai potrivite a fi expuse. Galeria, care apartine Uniunii, este acum consacrata tinerilor artisti – ceea ce nu inseamna ca aceasta categorie detine exclusivitatea spatiului, ci numai ca studentii sau absolventii de la Academia de Arte din Bucuresti sau din provincie au aici porti deschise. Galeria este foarte importanta pentru ca reprezinta un spatiu de expunere in plus, fata de ceea ce a existat pina de curind. Ea are o nota foarte clara de libertate. Sigur ca si la Galeria Eforie se intimpla lucruri asemanatoare. Studentii de la Facultatea de pictura de la Academia „Luceafarul“ au expus in primavara ca grup constituit – probabil ca grupul va expune din nou in aceasta toamna. Grupul „Ecou“ este format din tineri talentati. Ramine insa de vazut ce vor face mai departe, pentru ca in arta doua-trei expozitii nu inseamna foarte mult: ca sa ajungi sa convingi in domeniul acesta trebuie sa muncesti mult. Sper sa putem duce la bun sfirsit programul de la Galeria Galla.
Ce implica o expozitie cu program?
Cei care expun nu o fac numai in virtutea lucrarilor pe care le au in atelier, ci sint solicitati in functie de o tema cu subiect dat, cum a fost si expozitia de arta Bucuresti 2000, sau cum a fost anul trecut, la Galla constringerea fiind mult mai mare pentru ca este vorba de o galerie. O tema mai larga care a functionat mai mult timp, organizata in subtitluri, era Alienarea omului modern in fata imaginii. Titlul il obliga pe expozant sa realizeze dizertatii plastice (ce inseamna caracterul distructiv al imaginii asupra omului modern, care isi petrece nesfirsite ore in fata televizorului, a ziarelor si a tot ceea ce inseamna imagine controlata, manipulata; omul devine un sclav al imaginii). O expozitie cu program inseamna asadar o dizertatie pe o tema impusa.

Omul are nevoie de un spatiu care sa-l justifice

Prin tema acestei expozitii atingeti un subiect delicat: care mai este locul artei si in special al picturii in conditiile omniprezentei imagini de televiziune?
Am sa fac inainte de toate o observatie. Exista oameni de arta care preiau bombardamentul mediatic de imagini, il transforma, ii dau o alta dimensiune si il intorc impotriva fabricantilor lui ca obiect de arta, cu o alta valoare si cu un alt continut. Folosesc cele mai banale clipuri, materiale, cele mai aberante si mai ingrozitoare filme, le regindesc si le confera un alt mesaj. In acest context se spune despre pictura – sa-i zicem traditionala – ca traverseaza o perioada de criza si, mai mult chiar, se vorbeste despre moartea artei. De fapt, despre moartea artei se discuta de la Platon incoace. Convingerea mea este ca nu asistam deloc la o moarte a artei, ca lucrul acesta este de fapt imposibil, pentru ca, in momentul in care omul nu va mai face arta, se va transforma intr-un animal perfect – perfect in sensul unei animalitati fara cusur. In realitate, omul va avea intotdeauna nevoie de un spatiu care sa-l justifice; arta va capata intotdeauna noi forme de manifestare, o data cu aparitia unor noi zone de interes in formele umane de expresie si de gindire.
Arta se lupta sa tulbure putin gindirea „asezata“; arta urmareste sa-i scormoneasca mintea, sa-i puna intrebari, chiar daca, in prima instanta, ele nu trezesc decit perplexitate, iritare si neintelegere. Evident ca un tip uman care nu se uita intr-o carte, nu intra intr-o librarie, nu rasfoieste o carte de arta, sau daca o face exclama „ce porcarie!“, nu va putea avea acces la o intelegere adevarata a actului artistic. (In schimb, daca rasfoieste o carte cu ultimele programe de calculator, chiar daca nu intelege o iota, nu va emite niciodata verdicte atit de transante.) Explicatia este ca la arta toti cred ca se pricep. Ceea ce bineinteles ca este o prostie. Arta adevarata nu se face si nu se intelege oricum, trebuie sa fii pregatit pentru ea, sa mergi la expozitii, sa citesti, sa gindesti, sa te intereseze… Daca te duci de doua ori in viata intr-o expozitie, nu poti sa ai pretentia ca intelegi ce inseamna arta.

Obiecte si semne arhaice

Ce loc are, in acest context, pictura dumneavoastra?
E mai greu sa vorbesc de pictura mea. Vreau sa pregatesc o expozitie in care voi expune lucrarile mele din ultimii ani, cu o serie de teme pe care le-am reluat, le-am dezvoltat dintr-o noua perspectiva.
Dupa cum se stie, dupa cum de altfel s-a scris, pictura mea foloseste spatiul gospodaresc taranesc – dar nu numai – cu tot ceea ce inseamna el: obiecte, ustensile arhaice. Toate le-am insemnat intr-un numar de caiete, de insemnari, de fotografii, care ma ajuta foarte mult in momentul in care vreau sa realizez o compozitie. Lucrul acesta se intimpla in continuare, pentru ca nu consider ca am ajuns sa ma informez suficient: de cite ori am ocazia sa merg prin tara, fac acelasi lucru. De altfel, exista foarte multe zone care au ramas necercetate, mai ales zonele vechi, aproape nevizitate, cum a fost zona Padurenilor.
Arta are capacitatea de a absorbi o mare cantitate de imagine si de a o filtra in „folosul ei“. Se poate intimpla si contrariul? Putem asista la o pervertire a unei imagini de arta care sa devina imagine de consum?
Se pot intimpla multe. Ceea ce se face acum in arta s-a mai vazut, nimic nu este nou. De la dadaisti, de la Duchamps incoace nu am mai avut noutati extraordinare. Ceea ce se face acum nu reprezinta decit o reluare cu variatiuni a aceleiasi teme, asa incit la sfirsit de secol XX nu se mai poate tulbura nimeni.
Se poate intimpla sa preiei un obiect kitsch si sa descoperi ca la sfirsit nu ai reusit sa-l convertesti in altceva. Exista artisti care nu inteleg exact natura kitsch-ului, pe care il preiau si il reformuleaza, chipurile, in spatiul lor de „arta“. Or, si kitsch-ul are sensul lui, devine chiar o forma elevata, in comparatie cu atrocitatile care se vad zilnic peste tot in imagine. Exista lucruri mult mai grave chiar decit kitsch-ul.

Privitorul de arta este si el un creator

Arta inseamna pentru dumneavoastra expresivitate si acumulare. Cind preluati si transfigurati un obiect taranesc sau un semn arhaic, mizati numai pe expresivitate, sau si pe acumularea culturala, inclusiv pe aceea a privitorului, a amatorului de arta?
Din punctul meu de vedere, al creatorului de arta si de imagine, fireste ca acumularea culturala este deosebit de importanta. Impactul cu privitorul este insa o alta problema. Ce va intelege privitorul din pictura mea, sensurile si semnificatiile extrase de el din lucrarile mele, in functie de acumularile culturale la care poate apela, ma priveste mai putin pe mine. Problema mea majora este sustinerea programului pe care mi l-am impus, modul in care structurez si transpun anumite informatii. E limpede ca din partea privitorului porneste, in analiza lucrarilor, un alt proces, o alta forma de creatie. La el, ca si la mine, exista un strat mai adinc, instinctiv, primar si foarte vechi. Acest strat se poate manifesta in diverse proportii. Privitorul avizat este acela care va sti sa-si exprime si sa-si argumenteze frisonul primar, instinctiv resimtit la vederea unei opere de arta. E foarte simplu altfel sa spui despre o lucrare ca nu-ti place, fara sa-ti poti argumenta intr-un fel impresiile, sa spui „nu-mi place“ sau „imi place“ fara sa justifici. Acelasi lucru este valabil si pentru istoricii sau criticii de arta, care nu-si pot niciodata permite sa spuna pur si simplu „nu-mi place“. Adevaratul amator de arta merge la expozitii sau cumpara lucrari in cunostinta de cauza, gasind chiar o placere in a-si argumenta si explica alegerea sau preferintele.
V-a preocupat foarte mult receptarea exterioara a lucrarilor dumneavoastra? Cit si cum v-a influentat critica?La inceput, m-a preocupat foarte mult. Este normal. Eram interesat, stateam, atunci cind aveam o expozitie personala, de dimineata pina seara in expozitie. Tot in perioada aceea am fost foarte atent si la critica, de la care invatam. De la o vreme incoace insa, ma preocupa mai ales ce am eu de facut. Daca arta mea va fi receptata la un nivel sau la un altul, asta deja nu ma mai intereseaza atit de mult. Cu toate acestea, nu ma pot opri sa nu constat ca, o data cu trecerea timpului si cu a mea in alte etape de creatie, exista tot mai putini oameni in jurul meu dispusi sa faca efortul sa ma inteleaga. Pe masura ce inaintez in cristalizarea propriilor mele idei, numarul celor care se apropie de lucrarile mele devine mai mic. Asta nu ma sperie insa si nici nu ma ingrijoreaza: gasesc ca e un fenomen firesc. Chiar si mie imi este din ce in ce mai greu sa mai fac cite un pas in plus, sa ma cunosc. La inceputuri, era mult mai usor, dar pe masura ce s-au produs acumulari, dorinta de a spune ceva nou a devenit tot mai anevoioasa, mai obositoare. Nu ma pling, pentru ca eu insumi mi-am ales o cale dificila si nu am intentia sa o abandonez.
Sa revenim la zona predilecta de inspiratie…
…care este spatiul gospodaresc taranesc. La inceputuri, am mers in aproape toate zonele tarii, cu caruta, cu autobuzul sau pe jos si chiar in locuri care, spre deosebire de Apuseni sau de Maramures, erau foarte putin frecventate. In aceste zone gasesti practic in fiecare curte o sursa – sau mai multe – de inspiratie: o gramada de surcele lasate intr-un colt, un obiect uitat, vechi, nu numai din cele pe care le poti vedea prin muzee. Poate nu intimplator in 1998 am avut o expozitie personala la Muzeul Agriculturii din Slobozia. Desi nu a fost ideea mea, mi-a suris pentru ca am adunat in acest fel cele mai reprezentative lucrari ale mele inspirate de insemnarile facute in timpul calatoriilor prin tara. Am expus si montaje de desene, de insemnari. Expozitia de la Slobozia s-a inscris intr-un ciclu care se pare ca acum se reia.
Ce valoare acordati dumneavoastra obiectelor?
Niciodata nu mi-a placut si n-am dorit sa fiu legat de ceva concret, de obiecte. Obiectul este insa forma si forma implica o stare de limita. Iar ceva fara limite este imposibil de conceput. De aceea am si intitulat ultimul meu catalog Forma ca limita. Cu toate ca ne legam in permanenta de obiecte, de o masa, de o casa, de o masina, de ustensile, pentru mine, ca pictor, singurele obiecte importante si folositoare sint cele care imi dau solutia unei forme plastice. Sugestii plastice mi-au venit si de la un scaun, si de la o masa, chiar si de la o cirpa mototolita.

Pinza si limitele ei

Pinza, suportul nu reprezinta in sine o limitare?
Ba da. Orice forma de expresie artistica este limitata. Si sculptura, si instalatiile au limitele lor.
Care sint motivele pentru care v-ati oprit la aceasta forma de limitare care este pinza?
Pentru ca e greu de descris cita liniste si bucurie iti face o suprafata precis geometrica in care trebuie sa te incadrezi! Si nu oricum, ci facind o compozitie convingatoare. Vrind-nevrind, mai ales la inceput, informatiile acumulate tind sa puna stapinire pe tine – ceea ce este bine pina la un punct, pentru ca nu ai cum sa faci ceva convingator, daca nu tii cont si de ceea ce s-a acumulat inaintea ta. Lucru valabil nu numai pentru pictura, ci pentru orice domeniu al creatiei si gindirii umane.
Cele patru laturi ale unei pinze te obliga la o anumita forma de compozitie. Poti sa iesi din spatiul acesta si sa intorci pinza, sau sa mai adaugi ceva intr-o parte, in sus sau in jos, asa cum exista cu nemiluita in arta moderna. Tot o forma geometrica rezulta, una care poate da demersului tau o claritate necesara, o forta care vine atit din creatia ta, cit si din tot ceea ce s-a facut inaintea ta. Arta pleaca intotdeauna din alta arta, nu din neant.
Dar exista curente care au plecat programatic de la o ruptura de ceea ce se facuse inainte. Ruptura de traditie inseamna ruptura de arta?
Pentru ca un curent de acest fel sa fie arta trebuie sa-si argumenteze ruptura. Ruptura este de fapt un termen impropriu, pentru ca, pentru a rupe de ceva, trebuie sa fi plecat initial de la acel ceva, nu poti sa rupi cu neantul. La sfirsitul secolului trecut, de pilda, impresionismul a produs o revolutie majora, care era profund justificata. Un soc la fel de mare a produs Malevici cu patratul lui negru, sustinut teoretic impecabil. O arta care declara insa ca nu mai are legatura cu nimic din ceea ce s-a facut si s-a gindit inainte nu este arta – poate fi eventual o manifestare de revolta. Pentru ca in arta, pina si cea mai neprevazuta lucrare are trimiteri.