Amintiri (II): Exercitii de libertate
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 14.03.2008
Vanatoarea de modele
In general ne adunam cand la unii, cand la altii si desenam. Strangeam bani fiecare si plateam un model. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi simtea nevoia sa lucreze, totusi, dupa model. Uneori, daca vreti, ca un exercitiu de libertate in exterior, dar si de spontaneitate artistica – n-as putea sa explic acum prea bine din ce pleca -, ne grupam in centru, de pilda la Piata Romana, unde mai exista inca pe atunci barul Turist, si plecam cu dosarele, cu mapele pentru desen, fiecare avand datoria ca, indreptandu-se spre nord, spre Otopeni, sa gaseasca pe strada un model pe care sa-l deseneze instantaneu. Cel mai mare succes il aveau fetele, care erau, probabil, mai abile, dar si noi, baietii, ne mai descurcam. Nu ne lasam mai prejos. Tin minte ca odata am ajuns pana dincolo de Aeroportul Baneasa… Pe jos! Pur si simplu, ne-am trezit in spatiul viran dintre aeroport si Padurea Baneasa. Ne-a apucat rasul pe toti… A fost o ilaritate generala si sigur ca ne-am intrebat: Acum ce facem? Pai, ne intoarcem si facem acelasi lucru! Hotararea era generala, eram insa foarte obositi; concentrarea era foarte mare, pentru a-i putea convinge pe oameni, fiindca unii dintre ei, cei mai multi, aveau fata de noi mari reticente, caci dadeam impresia unei grupari golanesti, ceea ce, desigur, nu era deloc adevarat. Ce faceam noi reprezenta un interesant gest de libertate, comis in acei ani de mijloc ai regimului comunist. Nu faceam nimic rau; daca oamenii nu voiau sa accepte, ne ceream scuze, le explicam ca suntem un grup de tineri artisti plastici si ca nu voiam altceva decat sa desenam. Chiar daca gaseam doar doua persoane care sa accepte sa ne pozeze, tot era bine. Pe noi ne interesa actul in sine, forma aceasta de libertate. Si apoi, voiam sa vedem care este reactia oamenilor in fata unei asemenea interpelari iesite, totusi, din comun. Voi fi intrebat, desigur, de ce cautam modele pe strada? La Institut nu existau? Sigur ca scoala avea voie sa aiba modele si cunosteam modele foarte multe. Pe vremea aceea, Academia de Arta avea 64 de asemenea angajati. Astazi are sase… Deci aveam de unde sa alegem, nu era o problema. Dar ceea ce faceam noi, repet, era altceva. Noi alegeam oameni care nici nu stiau, nici nu auzisera de notiunea de model. Habar n-aveau ce e asta! Faceam si noi ce puteam si, mai ales, cat puteam cu libertatea, fiindca pe vremea aceea, nici sa gandesti nu puteai, adica sa-ti lasi creierul liber, fiindca iti era teama ca ti-l asculta cineva. Cine intelege lucrurile astea? Nimeni, mai ales atunci cand esti plasat in spatiul artei. Arta cere eliberare de orice alte preocupari si nevoi, cere mai ales mare renuntare de sine. Ca artist tanar renunti la foarte multe lucruri, pentru ca trebuie sa te concentrezi asupra lucrului tau, pentru ca trebuie sa dai cat mai mult, daca se poate totul. De aceea, socialul si tot ceea ce nu este arta trebuie redus la minimum. M-ati intrebat la ce am renuntat eu atunci. Ei bine, in perioada aceea, in afara lucrurilor la care toata lumea era obligata sa renunte, noi, toti, am renuntat la obsesia fireasca a oricarui om de a-si structura o viata cat de cat echilibrata, materiala, familiala s.a.m.d. Ca mai tarziu o buna parte dintre noi a cedat, asta este altceva. Dar acum vorbesc despre perioada noastra de inceput, cand erau multe in planul educatiei personale in spiritul sacrificiului de sine, in urma caruia vei castiga echilibrul interior necesar tie. Sa-ti creezi, insa, echilibrul intr-un moment in care, in absenta libertatii, tensiunea era foarte mare era un lucru foarte greu de facut. Acesta e si motivul pentru care majoritatea celor pe care i-am amintit au plecat din tara la inceputul anilor 1970. Foarte putini au ramas. E drept ca s-au comis si multe exagerari referitoare la arta in perioada comunista: vreau sa spun raspicat ca nu a venit nimeni in atelierul meu sa-mi spuna cum trebuie sau cum nu trebuie sa pictez. Niciodata. Nici din partea Consiliului Culturii, nici din partea altor foruri! Daca nu erai “pe linie”, nu erai expus la Salon, ma rog; dar asta era consecinta opozitiei tale, te privea. Cei care au facut compromisul l-au facut pentru ca au vrut.
A doua revelatie
Cea de-a doua revelatie s-a petrecut mult mai tarziu. Atunci am realizat cat de mult timp am ratacit, ce mult timp am muncit fara discernamant… S-a intamplat dupa ce am avut o bursa de un an si ceva la Paris. Intorcandu-ma, am regasit o lucrare a mea de inceput, din vremea in care eram profesor intr-un sat de langa Fetesti. Acea lucrare m-a facut sa inteleg mai bine decat tot ceea ce vazusem la Paris si in Europa, toata acea miscare care isi luase numele de postmodernism sau noua figuratie. Eram tulburat de multe imagini noi, de interpretari noi. Noi, care ne scoliseram intr-o arta abstracta de o anumita rigoare, observam cat de mult s-au schimbat lucrurile si am realizat ca aveam deja in mine pornirea in aceasta directie, numai ca si cerintele de aici, si faptul ca voiam si eu sa fiu expus la Salon, toate acestea ma impiedicasera sa perseverez in directia pe care mi-am propus-o. De aceea, acea lucrare a reprezentat pentru mine o alta deschidere; a fost a doua revelatie, o noua intelegere.
Viata la Macin
Pentru mine, Macinul a insemnat foarte mult. Perioada aceasta de viata a inceput imediat dupa facultate, in 1968-1970, cand am fost repartizat profesor de desen in judetul Ialomita – Fetesti si comuna Galdau – unde stateam si in gazda. Aveam insa un coleg care era repartizat la Macin. Facandu-i o vizita, am vazut zona, nu o mai vazusem niciodata pana atunci, si am ramas foarte impresionat. Nu a trecut mult si am renuntat la invatamant, pentru ca, desi eram singurul profesor calificat din tot judetul, locuiam in conditii greu de suportat. Ramas numai cu pictura mea, mi-am facut un program foarte riguros.
De doua ori pe an – primavara, in luna aprilie, si toamna, in septembrie – mergeam la Macin si lucram. Am descoperit acolo locuri si peisaje pe care eu deja le aveam in mintea mea, in gandirea mea. Spuneam in episodul trecut ca descoperim ceea ce noi, deja, am gandit: o forma de pe strada, o forma de pe ziduri sau de mai stiu eu unde nu o vedem daca nu o avem in aceasta banca de date care este creierul. Perioada Macinului a durat un numar bun de ani si a insemnat mult nu numai in planul peisajului, ci si in cel al colectarii de material pentru programele la care lucram; acele structuri macerate pe care le lasa Dunarea cand se retrage… In urma apelor, pamantul crapa si pe el raman deseurile pe care le uita apa pe uscat, agatate de crengile arbustilor; un spectacol extraordinar, o stare luxurianta. La Dunare, campul este foarte bogat, iar vegetatia e impresionanta, contrastand cu zona imediat urmatoare – foarte arida, dealul, caci Macinul este un deal. Imi amintesc, intram in curtile oamenilor prin diverse sate, nu stateam numai la Macin. Acolo, ce-i drept, intr-un hotel muncitoresc foarte ieftin, imi aveam locul de baza, cartierul general. Insa cutreieram mult satele de prin imprejurimi. Pana la Cerna am ajuns la un moment dat. Si la Greci am lucrat, la Garvan si Luncavita.